Patul lui Procust Reloaded

despre timpul de dincolo de timp

2009-02-21T13:17:00.000-08:00

sunt momente in care ma vindec de timp. nu mai conteaza momentul urmator, ora urmatoare, pentru ca nu vreau sa fiu nicaieri in alta parte decat acolo, tintuita in locul in care sunt. o senzatie de imponderabilitate, in care corpul meu nu are nicio legatura cu scopul pentru care a fost creat. nu se mai simte pe sine. ci simte exclusiv contactul cu celalalt. si traieste prin el. cumva, atunci nu mai exista teama de ce-o sa fie, senzatia parasirii, singuratatea, suferinta trecuta si viitoare. este doar timpul pentru care nu ne facem timp niciodata. nu exista dragoste, nu exista carnal, e doar ceea ce este. si ti se pare ca l-ai mai trait de zeci, poate de sute de ori pentru ca este ceva ce iti apartine si este FIRESC sa ti se intample. acolo, cand atingerea iti patrunde prin carne si te vindeca de propria greutate, esti chiar dragoste. nu e nevoie sa fabrici concepte, sa le materializezi in cuvinte si apoi sa-ti faci chip cioplit din ele. ele exista apriori in tine. in mine. in noi.
exista clipe suspendate, care nu au legatura cu logica, cu socialul, cu timpul asa cum il stim, terorizat de minute si ore. exista un aer rarefiat de "munte vrajit" pe care il respiram numai atunci - cand suntem existenta pura, cand imprumutam ceva din frumusetea divinului care ne-a creat si pe care se presupune ca-l purtam in noi.
este atunci cand lumina devina timida, cand limbajul incremeneste in gest si atunci cand putem sa ne bucuram unul de altul fara sa ne imaginam ca exista altceva in afara de printi, printese, elfi si hobbiti.

postare noua? poate o stare noua

2009-02-19T10:52:00.000-08:00

poate starea vremii care se prezinta ca zgomotul de pickamer intr-o ureche de compozitor. sau starea de fapt a faptului ca suntem o natie comparabila cu un sport extrem care se practica fara plasa de siguranta.

starea simonei sensual intr-o zi de februarie cand avu brusc revelatia propriei goliciuni si se decise sa se stearga la gura.

o stare definitiva ca un muc de tigara rasfumat de un aurolac.

stare de nestare, de joc incestuos al stangii cu dreapta pentru imposibila impreunare.

stare stabila de coma confortabila in fotoliu in fata televizorului.

stare de betie, fara ebrietate, pierduti in traducere intr-o dacie argintie.

stare de imponderabilitate la primul "te iubesc" din acest secol.

stare de spirit cand sacrul se prelinge din degetele tale peste orasul cenusiu.

Kazantip - Republic of Freedom

2008-08-21T13:44:00.000-07:00

îmbrăţişare de Kazantip :)

Popovka este un sătuc ucrainian banal, situat pe coasta de SV a peninsulei Crimeea. Aici se strâng anual cam 150.000 de turişti, enorm pentru un loc de mărimea Piatra Oltului, ca să-şi rupă capul la Kazantip. republica Kazantip. sau cel mai longeviv festival de muzică din lume (zic ei). 5 săptămâni de paradis, de pe la jumătatea lui iulie până la sfârşitul lui august, pentru raveri, tranceri, dj-ei de techno şi tot felul de sunete metalice, pentru amatori de party non-stop, pentru toată populaţia junkistă, pentru cei mai rastamani dintre ruşi şi pentru oricine are chef să nu facă altceva decât să stea ziua în pielea goală la soare, să bea şampanie pe plajă şi mai pe seară să-şi aprindă un mare joint, pentru a se pregăti conştiincios pentru o noapte în cetatea care nu vrea să doarmă.

de altfel un sătuc liniştit, unde există o stradă principală, o piaţă, un oficiu poştal şi un bancomat care se încăpăţânează să-ţi dea cât vrea el, nu cât vrei tu. într-unul din puţinele magazine cu de toate de pe străduţa principală, vânzătorul, un hippiot bătrân şi cu vagi tendinţe intelectuale, putea să povestească multe despre România, Ceauşescu şi muzeul comunismului (de la Craiova??). două lumi total diferite. cea de pe plajă, o lume boemă guvernantă de sex, drugs & techno şi implicit... de iluzia de libertate. şi cea din satul convenţional, unde timpul curge în limitele lui calendaristice.

bun aşa.

esenţialul este că, dacă mergi la Kazantip, ai parte de cel mai spectaculos apus de soare de la Marea Neagră, de fapt unul din puţinele locuri unde soarele apune în Marea Neagră. La noi în Vamă, ne aprindem jointu' metafizic de cu dimineaţă ca să stăm cu ochii injectaţi aşteptând răsăritul, ascultând Bolero-ul lui Ravel care răsună de la Ovidiu (dacă o mai răsuna). acolo, la apus, de la discoteci se aude un acid jazz calm şi, într-o atmosferă de lounge, plonjezi în cea mai lăptoasă mare pe care ai simţit-o vreodată. şi soarele se scufundă încet, interminabil în mare, un preludiu la o altă noapte lungă, petrecută departe de lumea civilizată.

totul e ieftin. totul e să rezişti 5 săptămâni. de la ciorbele tătăreşti, până la relaţiile de câte o noapte scăldate în alcool şi căsătoriile în stil Las Vegas, care nu durează decât eventual până la următorul apus. e o diferenţă frapantă între restul Crimeii tradiţionaliste, unde femeile nu-şi dau niciodată sutienul jos pe plajă, distracţia încă se defineşte prin cântări live de hituri ruseşti eterne pe terase gen Mamaia anilor '90, prin seri dansante în discoteci unde, dacă nu eşti în gardă, te mai plesneşte câte un Coco Jumbo la urechea revoluţionară. O Crimee plină de contraste: pe de o parte locuri sălbatice şi spectaculoase, unde se sare de pe stânci, se mânâncă midii abia pescuite de pe pietre, se bea până dimineaţa devreme, se comunică uşor cu oamenii chiar dacă abia rupi o înjurătură pe ruseşte, se urcă pe munţi şi de acolo se admiră Marea Neagră măritată cu nşpe mii de nuanţe de albastru... pe de altă parte, te întâmpină o armată de mămici care-şi cară cu o mână copiii şi cu cealaltă sticla de bere şi ţigara în miezul zilei; petarde de Ucraina, vulgar de frumoase, care ies seara pe faleză strălucind ca nişte brazi de Crăciun. dar reuşesc cu greu să rămână treze până la 12 noaptea. două tipuri de sălbăticii care se derulează în faţa ochilor turistului, care nu ştie dacă să fie fascinat sau stupefiat. eu cel puţin nu ştiam.

asta până am ajuns la Kazantip. acolo totul se clarifică. acolo e clar că se vine pentru droguri, băutură şi futai. locul ăla e o mină de aur pentru Occident, încă vag descoperit de vreun olandez sau neamţ care nu ştie sigur dacă trebuia să meargă la Ibiza sau... nu. totul este la vedere. totul respiră libertate. o utopie. şi un apus care m-a convins că libertatea este pur şi simplu o stare de spirit. şi nimic mai mult.

Publicita-m-aş pe ea de societate!

2008-08-20T01:19:00.000-07:00

Am primit o leapşă de la Albeenah, dar parcă nu aş lasa-o aşa cum a picat şi aş da-o mai departe puţin remixată aşa, la modul artistic. După câteva luni, la naiba, iată-mă-s!

Nu-mi place să vorbesc de fel, aşa că check aci my top 5 într-ale publicitaţii pentru o cauză... sau mai multe.

5. Un spot TV de prezentare a unei expoziţii Jackson Pollock la MoMa, în septembrie-noiembrie 2007. Nu vi se pare un pic gen ăla pentru Orange, cu mâinile care pictează tot felu de forme?

4. Acum 50 de ani probabil mulţi dintre noi s-ar fi uitat chiorâş la pânzele scrijelite parcă de mâna unui copil retardat. Acum pentru tot omu' cultivat, Picasso este un inovator. La câte minţi înguste a avut de străbătut, cred şi eu... Oricum clipu e mişto:

3. Apropo de minţi înguste, clipul următor a fost interzis în Marea Britanie după vreo cinci săptămâni de difuzare. Asociaţiile care militează pentru drepturile homosexualilor au văzut în el un manifest al... "ieşirii din dulap". Însă părerile sunt împărţite. Minţile copiilor noştri trebuie păstrate inocente. Dar nu ştiu de unde are lumea impresia că televiziunea ar avea un rol educativ, probabil de la Jerry Springer, acest Martin Luther al show biz-ului... În fine, e bine de ştiut că şi CNA-ul lor încă mai crede în Zâna Măseluţă. Vă rog, scandalizaţi-vă:

2. Şi my favourite, o să-l pun pe doi, deşi are valoare de top. L-am descoperit întâmplător şi m-a cucerit prin simplitate şi sens. And I'm hard to thrill...

1. La ăsta nu am cuvinte.

Habar n-am unde dau leapşa mai departe... aş vrea totuşi să văd mai multă publicitate pentru o cauză nobilă. Nu ştiu cui să mă adresez pentru asta. Las leapşa aşa cum se scrie :))

Acasă

2008-06-21T03:15:00.000-07:00

Încă mai am mult de mers. În jurul meu pustiul se întinde desfrânat şi fără nicio noţiune de bun-simţ. Tovarăşul meu de călătorie este un spion rus urmărit de toate serviciile de informaţii internaţionale pentru că într-o zi, şi-a dat demisia. A vrut să se întoarcă acasă. Spionii însă îşi dau demisia în momentul în care sunt ucişi, sinucişi sau aruncaţi în aer. El alesese să fie fugar. Ne-am întâlnit în zona roşie din Irak, eu căutând imagini şocante despre torturile aplicate se soldaţii americani prizonierilor, el lucrând ca medic.

Nici unul nu ne doream să fim acolo. Eu îmi pierdusem demult sensul căutării, în goana disperată dintr-o zonă de conflict în alta, după poveşti fioroase despre oameni mutilaţi şi interese ascunse la care nu puteam niciodată ajunge fără să-mi sacrific puţin câte puţin din demnitatea mea umană. Obosisem. Mă uitam dimineaţa la mine în oglindă şi de fiecare dată mă întrebam de ce o ucisesem pe fata aia brunetă, cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care mustea de entuziasm, de dragoste de oameni şi de viaţă, care era iubită şi căreia i se ducea dorul. Nu fusesem vreo Jane Fonda, dar tot ce mai vedeam acum era o femeie cu nişte trăsături metalice, cu privirea scrutătoare şi de cele mai multe ori aţintită într-un punct fix, ca în căutarea continuă a unei ţinte precise care întârzia să apară. O femeie îmbătrânită. Care îşi irosise jumătate de viată alergând după cadavre şi transporturi ilegale de arme, revoluţii fabricate în ţări de mâna a treia de una-două mari puteri care guvernau lumea şi sângele oamenilor, de dincolo de zonele de conflict. Preferasem să omor fata ăia cu ochii mari cât Oceanul Atlantic, care credea că o să construiască o lume mai bună, dezvăluind, ca fotograf de război, întâlniri secrete, morţi inutile şi adevăraţii eroi ai luptelor pentru liberate din vreo revoluţie "de hârtie" din America de Sud. Nu a construit decât câteva bilboarduri uriaşe pe câţiva giganţi din Londra, cu pozele ei apărând de câteva ori pe coperta de la Times Magazine. Dar cât aveau oamenii să fie interesaţi de războaie, când viaţa lor se bălăngănea lasciv între grija de a nu uita umbrela dimineaţa şi sânii Victoriei Beckham. Ca toată lumea bună, preferasem să omor idealistul din mine. Şi astfel, nu mai aveam nici un rost bătând fronturile şi trăind mascarada lor absurdă.

Obosisem. Mergeam deja de câteva zile prin deşertul Arabiei, ne orientam vag oricum şi ne aciuam cum apucam pe lângă grupuri de beduini care ne mai arătau o direcţie. Nu voiam decât să ne pierdem urma în Continentul Negru, dar până acolo, până să traversăm în Egipt, deşertul ne devora toate rezervele de viaţă şi umanitate pe care le mai aveam în noi. Preferam marşul acesta forţat, deghizaţi în beduini, clătinându-ne teribil pe nişte cămile cumpărate mai în nord, decât să mai trăim ca sclavi într-un război care nu era al nostru. Eu preferasem să-l urmez pe el, deşi mă aştepta înapoi la Londra un job foarte bine plătit, într-un birou cu vedere înspre Tamisa, ca fotograf de modă. Am ales Africa, probabil un sătuc uitat de lume pe undeva prin Uganda sau Kenya.

E greu de descris în cuvinte spledoarea şi tortura deşertului. După un timp, nu mai percepi decât tortura, îl urăşti, nu mai înţelegi de ce ai ajuns acolo în primul rând, de ce nu ai rămas în cortul tău confortabil, la butoiul tău cu apă, la micuţa ta oglindă agăţată înspre răsărit... Deliram, pe cămila mea până când el mă prindea cu un braţ încă străbătut de forţă, poate supraomenească, poate doar prea familiară cu salvarea vieţilor omeneşti. Nu înţeleg de ce mă acceptase cu el. El era un fugar pentru că nu mai avea încotro, dezertase... acum singura lui scăpare era Africa, pentru că acolo nici ruşii, nici americanii, nici talibanii nu îşi doreau să ajungă. Un continent prădat de prea multe boli letale, chiar şi în secolul 21, ca să-şi imagineze ei că cineva ar fi atât de dement încât să rămână acolo. Poate că l-ar căuta un timp, scotocind fiecare cătun egiptean, somalez, etiopian... Dar o să-l uite, informaţiile din capul lui, de spion rus, infiltrat ca medic francez în trupele războinice de pe oriunde îi dicta Moscova, la un moment dat nu or să mai fie folositoare nimănui. Nimeni nu avea cum să-i afle adevărata identitate. Naşterea lui era un mister şi pentru el. Era un secret de stat. Sau cine ştie. Nu-şi dorea însă să moară fără identitate. Asta ştia cu siguranţă.

Chiar şi războaiele se uită. Oamenii cu atât mai mult.

Poate o să avem noroc. Într-o zi-două ajungem la Tabuk. Aşa ni s-a spus. În faţă se ridică un copac. Trebuie să dăm şi de puţină apă să ne reînnoim rezervele. Braţul lui rezistent mă ţine în poziţie verticală, iar vocea lui, într-o limbă care mi-e puţin cunoscută, îmi cântă ceva ce seamănă cu o melodie populară. Miroase a stepă rusească. În depărtare, un nor mare de praf indică apropierea unui jeep. Încă suntem foarte aproape de moarte. Şi foarte departe de iubire.

Nişte bule

2008-06-08T08:07:00.000-07:00

suntem o aglomerare de bule. mici vietăţi de tristeţi variate care gravitează una în jurul alteia. fiecare în bula lui, care se închide ermetic. dacă ne-am putea vedea strânşi mai mulţi la un loc, am zice că suntem nişte imenşi ciorchini de struguri trataţi chimic ca sa ajungă cât mai grabnic la maturitate.
cel mai interesant este dispozitivul prin care comunicăm: un microfon sudat pe faţa desemnată ca atare dintr-o comodă convenienţă, pentru că noi nu avem nici faţă nici spate. microfonul este dispozitivul nostru principal de comunicare şi ţipăm când trebuie să ne transmitem mesaje, pentru că nu ne auzim propriile voci.
de aici apar tot soiul de interpretări greşite. unii se cred iubiţi, alţii se cred urâţi, ca de fiecare dată când comunicarea pune decibelii la bătaie.
în altă ordine de idei, ştim cu toţii că trăim într-o perpetuă posteritate a Turnului Babel. numai că, de data aceasta, ne-am făcut-o cu mâna noastră, pentru că Dumnezeu s-a mutat şi El în bula Lui atotputernică, omniscientă şi relativ prezentă, de unde nu a mai vrut să ştie de noi.
în rest, avantajele bulei sunt multiple: spaţiu mult, confort decomandat, centrală proprie, termopan de convenienţă, fără obligaţii.
totuşi, când cădem pe gânduri în imensele noastre fotolii roşii de bule, ne pare rău de un singur lucru: că am pierdut abilitatea de a vorbi în şoaptă. şi când facem dragoste unul cu altul, fiecare închis egoist în bula lui, trebuie să ţipăm lucruri porcoase, să dăm din mâini şi din picioare, ca să demonstrăm că simţim ceva. uneori chiar trebuie să ne îmbrăcăm colorat şi să emitem semnale cu fum pentru o simplă îmbrăţişare.
povestea noastră este mult mai lungă. însă eu una, trebuie să ies din bulă, pentru că, de la o vreme, am răguşit de la atâta ţipat şi nu mă mai vede nimeni să-mi aducă măcar un pahar cu apă.
vă salut în şoaptă!

FleurduMale pana ametesti!

2008-06-04T12:52:00.000-07:00

"uite o imagine care ma face organic fericita: un barbat imbaindu-se in sperma, in propria lui floare

pt adolescente, neveste de 39 de ani, poponari naturali si culturali, femei singure, bunici si fotomodele, pt noi toti cei care iubim barbatii, o oda sinestetica celui mai tandru si nesimtit animal (uite-te si tu, n-are pic de rusine.. da rusine sa-i fie cui nu ghiceste dinainte cum miroase parfumul asta)

a se pastra la loc umed si caldut"

copywrite-ul pentru acest post nu-mi apartine, ci vine din partea unei prietene altruiste si naturale, Anca. Din cauza ta, Anca, nu numai ca adaug eticheta "Kinki ADD", dar am si bifat in setarile blogului meu optiunea "blog cu continut pentru adulti". sper sa nu te iert niciodata. :))

Tom Waits in Bucuresti - conferinta de presa

2008-06-02T13:45:00.000-07:00

Actually i'm not comin', i'm goin'... Mi s-a spus ca Tom Waits bantuie noaptea pe străzile din Bucureşti, cu un numar modest de bodyguarzi cu mult în urma lui. Nu este un banc suprarealist. E pe bune. Tom Waits este în Bucureşti. Doar că urăşte chestiile artificiale şi nu o să se arate pe aici sa facă poze cu maimuţele de pe stradă sau să se lase pradă jurnaliştilor. Aşa că nu pot decât să-mi imaginez conferinţa de mai sus imaginată şi înregistrată de Mr Waits pentru România. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Reporter: Domnule Waits, mama nu a auzit niciodată de dumneavoastră.
Tom Waits: Cum o cheama?
R: ....
TW: Nici nu putea. Numai Mathilda a auzit de mine. Dar între timp s-a măritat şi a făcut copii. Şi eu de altfel. Şi-mi place să dorm în maşină, când se-mpute treaba acasă.
R: E adevărat că aţi planificat un turneu în România şi Bulgaria?
TW: greu de spus. vedeti, eu nu ma dau niciodată jos din tren. m-aş putea rătăci şi s-ar putea să nu mai ştiu niciodată să ajung înapoi la nevastă. mă aşteaptă pe verandă. câteodată pe veranda noastră.
R: Se spune că aţi vorbit cu Dumnezeu. Este adevărat?
TW: se poate. sau e posibil să fi fost Ray Charles. Vedeţi... dragostea e oarbă... şi dumnezeu este dragoste... ray charles era orb. deci ray charles e dumnezeu.
R: preferaţi să va duceţi la biserică sau să beţi Chivas Regal într-o cameră de 4 dolari într-un motel?
TW: nu există diavol. e numai dumnezeu când se-mbată.
R: dacă nu aţi fi devenit un cântăreţ şi actor celebru ce aţi fi fost?
TW: un criminal în serie. glumesc. îmi place să primesc cărţi poştale de la prostituate de sf. valentin.
R: sunteti celebru pentru jocurile de cuvinte şi pentru cuvintele inventate. unul dintre ele este mediteromanian. vorbeaţi serios?
TW: să nu ai încredere niciodată într-un tip îmbrăcat într-o haină albastră de ploaie şi nici să nu conduci când eşti mort. am păţit-o o dată. m-a trezit un telefon. din istanbul. eram lângă un hotel mediteromanian. am stat acolo o noapte până m-am liniştit.
R: când o să veniţi în românia să concertaţi?
TW: de fapt nu vin. plec. vă multumesc. aa, salut-o şi pe mama ta.

Brazzaville cu de la Victor Ţoi citire

2008-05-25T15:01:00.000-07:00

Nu vă supăraţi, aveţi o pungă?

2008-04-23T03:26:00.000-07:00

via Vlad Nancă

Avem noi un ministru, al mediului, care e băiat mai occidental aşa, pentru că e ungur. Gen străin. Sâmbăta asta, la Sfântu Gheorghe, a declarat că, până la sfârşitul anului se va interzice distribuirea de pungi de plastic gratis în magazine. Proiectul a fost propus încă de la inceputul anului acesta, iar ideea este ca pentru pungile din platic nebiogradabile folosite in magazine să fie percepută o taxă, pentru a motiva distribuitorii şi vânzătorii să folosească pentru ambalare materiale alternative, reciclabile, eventual care să se degradeze în mai puţin de 200 de ani, cam cât îi ia unei pungi normale de plastic sa dispară into the wild :)

Chinezii au reuşit, irlandezii la fel, iar pungile de hârtie în care îşi cară americanii the groceries au devenit deja un simbol al pop-culturii holywoodiene. Francezii se duc la supermarché cu rucsacul în spinare pentru că nu pupă pungi jamais... Chiar şi în Maramureş autorităţile se gândesc să interzică la eterna pungă.

Întrebarea care se pune firesc la aflarea acestei ştiri este: suntem cu adevărat pregătiţi să renunţăm la pungă? Să nu uităm fascinaţia pe care o exercitau asupra noastră supermarketurile occidentale acum vreo 20 de ani. Atunci când scăpa vreun tătic de-al nostru afară, venea încărcat nu numai cu bomboane Kojak şi gume-biluţe-colorate, dar şi cu nenumărate pungi, sacoşe. De la cele cu design minimalist, inscripţionate cu simpla siglă a unui unui modest supermarket de cartier, până la cele baroce, abundent colorate cu flori, fete, filme, băieţi. Ei bine, aceste pungi aveau o mare calitate semnificativă la vremea aceea: erau gratis! Şi puteai să iei câte vrei! N-aş vrea însă să insist asupra resorturilor psihologice care împingeau la o fascinaţie prostească în faţa abundenţei capitaliste. Au scris băieţi mai deştepţi şi mai culţi ca mine:D (vezi Pleşu, Cărtărescu...)

Ei bine, după aproape 20 de ani, încă manifestăm o fascinaţie ciudată pentru pungi. Să ridice mâna sus cine dispune de una bucată mamă care păstrează cu sfinţenie, undeva la loc ferit, un teanc de sacoşe "din alea bune", pe care le scoate salvator în situaţii de criză. Să ridice mâna care a văzut, nu o dată, în supermarket, pensionari care iau întotdeauna o pungă în plus, ca să care franzela abia cumpărată. Ok, acum lăsaţi mâinile jos, că oricum nu sunt nimănui de folos, cum zicea Vexxatu, punga are o viaţă proprie, cu personalitate şi mofturi. Să nu uităm că ea este şi un accesoriu ultrauzitat de femeia de vârstă medie, studii la fel, mamă de familie cu 1,3 copii şi bărbat consumator de bere Neumarkt. Dimineaţa la serviciu, alături de nelipsita geantă neagră, asortată cu pantalonii de stofă, cu dungă şi cu geaca de fâş, tot neagră de controlor ITB, atârnă PUNGA. De la BILLA, CARREFOUR, METRO, puţin importă. Ea există şi ne întâmpină dimineaţa şi seara la metrou şi la autobuz, orchestrând libretul sec al unor feţe lipsite de feminitate.

Fac ce fac şi ajung la metrou. Nu este intenţia mea predilectă, dar nu poţi vorbi despre pungi, fără să bagi în seamă şi transportul în comun. Şi pentru că sunt în zonă, a văzut cineva aurolac fără pungă? Cerşetor fără pungă? Homeless fără pungă?

Se mai poate analiza încă mult hermeneutica năucitoare a modalităţilor de folosire a pungii la români. O concluzie este însă evidentă: PUNGA este un element esenţial al cotidianului urban românesc. Îmi pun problema atunci: dacă nu se mai dau pungi gratis, trebuie să ne apucăm să facem provizii. Să atentăm la rezervele obligatorii ale mamelor, nici nu mai contează ale cui mame sunt, important e sa aibă pungi! Să alergăm după aurolaci şi să jefuim cerşetorii, de la anul pungile o sa fie pe bani!

Mă gândesc cât de uşor am renunţat la bun-simţ, bun-gust, simţ al ridicolului, simţ al valorii şi respect pentru celălalt. Ei bine, pentru pungă am senzaţia că se va vărsa sânge!

New wave Roc

2008-04-22T13:18:00.000-07:00

Mi-am operat putin fata, dar, din fericire, spatele este acelasi. La fel si profunzimile nedisimulate ale html-ului meu interior intrinsec si inclusiv.

Ca sa celebrez aceasta schimbare, imi vine sa postez in delir, dar e cam tarziu si imi duc ratzushtele la cuib. Asa ca apelez la o poza imprumutata de la un vecin de aci de blog, Dragos Novac, un meserias. eu am numit-o poemul cantat al promiscuei scari de bloc bucurestene:

si ca sa fie cu adevarat o seara glorioasa, o sa-mi las my new wave audience cu o intrebare: ce credeti ca se face cu ratusca din urmatoarea imagine, venita tot din seria poeme cantate, dar de data aceasta in sex-shop. eu m-am gandit ceva pana sa ma prind, sper ca sunt pe drumul cel bun intr-ale initierii erotice cu animalutze de plastic. n-am vrut s-o spun asa cum a iesit...

via marius celui caruia ii multumesc pentru faptul ca ratzushtele sado-maso din plastic ii amintesc de mine :)

The Un_born audience

2008-04-11T09:45:00.000-07:00

Find more videos like this on www.truveo.com.

nici macar nu-mi place techno, dar tipii astia doi, care am inteles ca sunt foarte tari pe stilu-asta-repetitiv-care-ma-seaca-de-obicei, mi-au atras atentia. intotdeauna presupun ca exista probleme de pozitionare. in marketing a fost brevetat conceptul, dar ne cautam pozitionari in mintea celorlalti in viata de fiecare zi, pentru a ne putea defini pe noi insine.
am incercat sa inteleg de ce ai vrea sa-ti cauti o pozitionare, ca artist (chiar si techno :)) intr-o entitate care inca nu fiinteaza. care nu poate emite o parere asupra ta si asupra sunetelor pe care i le transmiti. pai e simplu. ai publicul perfect. pentru ca este potential pur. e ca si cum te-ai intoarce in timp si ai mixa pentru omul de Cro-Magnon si ai astepta dupa aceea sa vezi cum se dezvolta pana la stadiul dubios de astazi. un fel de joaca de Dumnezeu asa, dar un Dumnezeu putin cam plictisit.
sunt curioasa cum se masoara efectele techno-ului administrat copiilor nenascuti inca... mi-e teama sa ma gandesc. asa ca dau mai departe.

Viata mea e un club de noapte underist

2008-04-09T04:02:00.000-07:00

in tranzitie spre ziua de maine, cu muzica in cap, pentru ca nu am nevoie de casti si intre doua filme porno la care am ratat deznodamantul, ma mai opresc si pe propriul blog unde imi pun probleme de identitate. de identitate virtuala normal.
cine sunt, ce caut aici pe adresa asta, de ce dracu n am ales un nume mai ok pentru blog, pentru cine scriu atunci cand scriu, de ce mi am facut blog in primul rand... oricum sunt foarte plictisita si oricum nu aveam chef sa scriu dar am niste amici care ma tot pun sa scriu cand io n am chef si uite asa pot sa scriu orice oricum imi bag picioarele imi e foarte somn as fi vrut sa fiu barbat dar asta nu inseamna ca sunt lesbiana. imi plac si femeile dar numai vara si asezonate cu putin patrunjel dupa ce sunt perpelite in suc propriu.
promit sa ma fac fata postmoderna si cu ambitii corporatiste, cu blog la zi in care sa comentez stiri de ultima ora, reclame straine imbecile si cine mai vine best'fest si cu zoso in blogroll.
pana atunci sunt foarte plictisita asa ca nu mai imi spuneti sa mai scriu, lasati ma sa dorm ca am nevoie de odihna si de o ciorba buna.

The Giant of Blues

2008-03-23T05:39:00.000-07:00

a fost o vreme cand comportamentul, personalitatea, dar si tulburarile psihice erau considerate ca avand origine somatica, determinate fiind de cele 4 umori: sangele, flegma, bila galbena si bila neagra. asa au aparut si tipurile de temperamente si cliseele de personalitate umana si tipologiile de personaje literare. ca sa zic asa...
idealul uman al Antichitatii, stim cu totii, era un tip echilibrat, sanatos fizic si psihic si, in fine... homosexual. dar nu asta ma preocupa pe mine aici. pe mine ma preocupa dezechilibrul, aruncarea in aer a tiparelor si decodarea cliseelor. sursa melancoliei: excesul de bila neagra.
exista istorii voluptoase si pline de savoare ale melancoliei si o concluzie la prima mana ar fi ca melncolia este "boala" poetilor, a pictorilor, a ceea ce romantismul a numit "geniu". excesul de bila neagra este un blestem si o binecuvantare in acelasi timp.
daca s-ar mai folosi si azi diagnosticul asta pentru a motiva creatia, dar si tulburarea sufletului, as zice ca excesul de bila neagra naste blues-ul.
aseara Loiusiana Red spunea ca nu are nevoie sa asculte discuri, el are blues-ul in sange. adica o combinatie ciudata de tristete si putere, provocata de moarte, de nedreptatea discriminarilor rasiale, care sunt legate strans de istoria blues-ului, dar si de iubiri care s-au lasat cu "the stealing of the heart", dar si cu "the stealing of the wallet"...
el este blues-ul, asa ii place sa spuna. azi a facut 76 de ani si ma gandesc sa-l cred pe cuvant. s-ar putea ca el sa fie blues-ul, o voce a la louis armstrong cu un invelis de muddy waters si b.b.king, colegi de-ai lui de jam sessions until late at night... cu mult umor... cand blues-ul se ia prea in serios, nu mai este blues, este un fel de michael bolton cu barba.
a fost un mix prelungit pana pe la 1 jumate noaptea de american traditional blues cu accente de etno blues de la baietii de la nightlosers, care l-au acompaniat pe batranul lup.

acest post nu a vrut sa fie o cronica. nu as fi vrut sa diminuez the feeling of the blues pe care Louisiana Red l-a mangaiat intr-un mod placut aseara pe undeva prin nordul bucurestiului.
la multi ani red! oriunde te-ai afla...

Open up the Johnny Walker.. and we can forget about the ice

2008-03-21T10:24:00.000-07:00

the Irish wolf of my lonely nights...

I've got nuthin' but the blues...

2008-03-01T07:33:00.000-08:00

Vali Racila si Tzetze ne-au cantat si aseara in big mamou. din seria cantari de dragul bluesului. eu va multumesc ca existati... de un singur lucru imi pare rau: ca nu am gasit panoul electric, ca sa stingem lumina, sa va lasam unplugged pana la piele, ca data trecuta, cand a picat curentul pe bune. la lumina lumanarii sunetizarea din big mamou sufera imbunatatiri semnificative. si s-ar fi auzit doar ce trebuie... maybe next time ;)

Alandala prin Paris, printre clovni si elefanti

2008-02-28T11:21:00.000-08:00

in a sentimental mood... cu Beirut si Nantes. n am chef de cuvinte ....................................................................
si de ce nu si .....................................................

Turist prin Bucuresti

2008-02-22T03:17:00.000-08:00

Roman Tolici, One Morning

cu ocazia succesului fulminant pe care l-a avut postul "Strain in Aria Urbana", mi-am dat seama ca sunt foarte multi oameni prin preajma sictiriti de matahala asta de oras. ceea ce ma face sa ma simt semisuperb (vorba lu' Tanase). adica vasazica iacata ca nu sunt singura care nu se simte acasa in mioriticul peisaj neo-dambovitean.

TOTUSI. hai sa schimbam lentilele la ochelari. si sa ne uitam mai bine. adica sa incercam un exercitiu de obiectivitate.

aseara, haladuind pe Lipscani dupa un locsor unde sa beau o bere si sa fumez o tigara cu micutza mea prietena ucraineanca, ne-am impiedicat de un neamt ratacit ca Erasmus prin Bucuresti. cum nu ne prea simteam nici unu de pe-aici, am intrat repede in vorba si am mers sa bem o bere ca sa sa imprieteneasca popoarele noastre.

marturisesc. pentru o seara, mi s-a schimbat perspectiva asupra locului astuia caruia ii spunem Romania. Sebi, neamtu' adica, plecase din Germania pentru ca era foarte plictisit. aveam in fata mea o frantura a Occidentului blazat, care se refugiase cat mai in Est, ca sa scape de preaplinul unei civilizatii care este atat de avansata, incat nu mai poate oferi nimic. ii lipseste elementul de surpriza, de spontaneitate, totul este aliniat, de la autobuzul care vine la fix, pana la conceptiile despre viata si civilizatie, conform carora Vestul este superior Estului si cu asta basta.
"stii ce-mi place la romani? ne intreba Sebi in curata lui romaneasca pe care i paruse normal sa o invete atata timp cat sta printre romani, ca voi nu tineti in voi, dati tot afara cand injurati! in Germania, spitalele de nebuni sunt pline pentru ca nemtii tin tot in ei ..." si isi mai aprinde o tigara, inspirand satisfacut fumul pe care la el acasa nu prea mai are privilegiul sa-l inspire, pentru ca nu se mai fumeaza pe nicaieri. "iar pe strada, lumea se uita ciudat la tine cand iti aprinzi o tigara. pfuuuuuu pfuuuuu pfuuuuu..."

"Bucurestiul? Da imi place. Nu mai suport orasele din Germania. Sunt toate la fel. Aliniate dupa niste tipare inconfundabile. aici simti ca traiesti. oamenii sunt vii... bine, in Bucuresti, nu chiar. si aici oamenii incep sa devina "occidentali". e normal. si acum, si pentru voi drumul e numai inainte. incepeti si voi sa va aliniati la niste tipare. am citit undeva un studiu, in care scria ca Bucurestiul e cel mai neprietenos oras din Europa..."

hmmm... No shit! Am rabufnit amandoua. si noi care credeam ca numai noua ni se pare.

"da, pe bune. spune el calm. mie imi place foarte mult in Dobrogea. acolo oamenii sunt deosebiti. sunt atat de saraci, dar foarte primitori. ar imparti totul cu tine.
pentru ca nu au nimic. cred ca ideea Europei unite e o utopie stupida. o Europa a regiunilor mi se pare o idee de foarte mult bun-simt."

coversatia a continuat. tigarile s-au fumat in draci. s-a baut bere Ursus, care e mai naturala, spune neamtu'. si fascinatia pentru Ucraina, pentru micutza mea prietena care reprezenta pentru el un taram miraculos, de povesti citite dar inca nepuse in practica.

demult traiesc cu impresia, care nu incape intr-un simplu post pe un blog, fie el si al meu, ca suntem inca niste norocosi nenorociţi aci la Romanica noastra. la noi timpul curge altfel, traim inca in timpul ala ciclic de care ne povestea Eliade, care ne permite sa ne intoarcem tot timpul la origini, chiar si numai bagandu-ne reciproc in pizda mamelor noastre!! mai avem si noi substanta noastra cu gust greu şi intepator de slană cu ceapă, suntem deliciosi, fruşti, naturali dar suntem greu de digerat. chiar si de noi insine. mai ales de noi insine. pentru ei timpul curge liniar, urmeaza o directie parca prestabilita, drumul lor este numai inainte. pe noi ne mananca melancolia, vorbim mult despre ceea ce a fost, suntem incapabili sa constientizam momentul prezent si sa vedem ce e de facut cu el. mi se pare ca suntem fascinanti in masochismul nostru national. cred ca singurul sentiment adevarat al fiintei romanesti. eu l-as face brand de tara.

neamtu a plecat, politicos, cerandu-si scuze ca a deranjat "seara fetelor". si-a platit discret consumatia, a salutat, am zis ca ne mai vedem, si-a dezlegat bicicleta si s-a tirat nemţeşte. vorbisem mult. aveam multe intrebari, imi reinviase ochiul vigilent al calatorului care scruteaza dimensiuni si emite pareri despre unii si despre altii. si da, pentru scurt timp, am vazut Bucurestiul cu acest ochi. de turist. e interesant. e un potpuriu de tendinte, culori, tristeti, iubiri melancolice...
dar despre asta o sa mai vorbim si cu alte ocazii. cand o sa se faca primavara.

Life is worth losing - A George Carlin moment

2008-02-20T11:39:00.000-08:00

so... the land of plenty... check it out from the point of view of this old motherfucker!

să trăiască neamu meu de scriitori!

2008-02-13T01:25:00.000-08:00

ici şa Craiova fură unu ceasu. stai să vezi, că nu e chiar aşa. cum stătui io şi mă gândii o ţâră să sondez fiinţa umană profundă, că aşa trăiam cu comunismu ăla de abia supravieţuia om cu persoană, mai mult te sinucideai decât să faci o carieră, ceva deosebit cu viaţa ta. şi mă inspiră, auzi, mă inspiră toate treburile ăstea, că doar fură copilăria mea, trauma mea, cum ar veni, şi avusăi io aşa un vis să scriu un roman despre toată mizeria asta împuţită şi umană în care ne ţinură comuniştii.

fraaaaaaate. şi simţii io la un moment dat (la un moment doné vrusăi să zic) că nu mai îmi aparţin, că parcă spaţiu astă strâmt şi claustrofobic mă bulversă, nenică. şi-mi găsii nevastă taman când ieşii în stradă să văd şi io care în care trasă la Revoluţie.

bine bine, zisăi, cum facem cu naşu, că la noi aşa e. te iei, tre să vină naşu cu naşa să vadă cum stă treaba, înţelesăşi, să ţină lumânarea să verifice mireasa, să-ţi lumineze calea în viaţa de după căsătorie cu lumânarea de la botez şi ce mai fu şi ce mai veni. toate ălea... eee io am zis, cu naş, fără naş asta e nenică, io mă iau cu elveţianca, c-o iubii, mă-nţelegi?

şi trăsărăm un chef la mănăstire, şi cu români şi cu ţâgani şi cu elveţieni, chiuirăm şi ne băurăm minţile vro două zile până când ne dădură popii ăia afară că elveţienii ai dracu, neobişnuiţi mă-nţelegi cum e obiceiu pă la noi, băură din agheazmă şi traseră pe nas cuminecătură . pfiuuuuuu fir-aş al dreacu să fiu!!! mă duc io peste naţia asta dă sălbatici, de când muica m-a făcut nu mai văzui aşa ceva! da tot mă dusei, numa dă oltean tzâgan al dracu ce sunt, ca să vadă ei că or fi ei ciudaţî, da stai să vezi nenică, că şi oltean şi tzâgan şi poet nici ei nici mama lor neutră n-au mai pomenit!!! să fiu io al dracu cu tot neamu meu!! ptiuuu scuip în sân şi-mi fac cruce cu limba că mult mai drăcui! me jeo m an fu, aşa ajunsă olteanu în Elveţia!

eee, aci să vezi beleaua dracu. io tot eram chinuit de problemele ălea de care zisăi. mărunte pentru mine, exotice pentru ei, care, cum zisăi, sunt mai ciudaţ şi nu ţân la băutură.

aşa că mă apucai de scris. prima oară trântii poeme de dor şi amar că e nasol să fii şi român şi oltean şi tâgan în acelaşi timp şi să mai trăieşti si pă vremea lu Ceaşcă, înţelesăşi?

azi puţân, mâine şi mai puţân, că de, olteanu are un avansat spirit de conservare, nu ca amărâţii ăia de muncesc zi lumină. nu văzuşi nenică aşa ceva. ăia nu trăiesc mult, mă jur. tot olteanu frăţică ştie să iubească viaţa, spune fratele tău. a, da. şi mai aveam şi un autobuz de condus, că asta omisăi să zic. îmi găsii repede post dă şofer de autobuz. că doar mă şcoli vărumio, care a fost încadrat şi pă caz penal, tot aşa, pentru condus autovehiculele altora. şi uite aşa, scosăi nu numai poeme, da plesnii şi un roman. şi nu mă aşteptam io să citească lumea de pe-acolo, ca urâţii ăia albinoşi nu prea pricepură ce vrusăi io să zic în franceza mea de autodidact. adică în afară de nevastă-mea mea, care e pictoriţă, întelesăşi, adică tot bântuită ca mine. adică uitai să vă zic că divorţai de prima, aia cu nunta la mănăstire, şi îmi găsii suflet pereche pă bune şi mărturisesc că sunt fericit cum nu prea mai fusăi.

da să revenim la romanu pe care-l scrisăi. că noi oltenii divagăm mult şi vorbim ca să ne aflăm în treabă. şi mi se păru mie potrivit să-i zic "Simfonia lupului", că sună oximoronic mă-nţelesăşi? adică jumate rafinat şi intelectual, ca limba asta curgătoare a lu Baudelaire şi jumate aşa mai sălbatic, ca sângele de ţigan care nu se domoleşte nici d'al dracu. patru sute de pagini, şapte ani am scris, că mai avusăi şi o revistă de ţinut şi copii de crescut şi autobuz de condus. pfaaaa, fir-aş al dracu să fiu io astăzi şi mâine, ştiţi cum sună în franceză? "La symphonie du loup"... Eeeee, frumos nu? şi ca să vezi beleaua dracu, îmi dădură albinoşii şi premiu pă el. Premiul „Robert Walser“ pentru debut în proză, la care nu se bagă tot elveţianu şi neamţu care scrie în limba lui natală, că nu-l ţine cureaua lui sofisticată care-i ţine nădragii de firmă.

băi nenică, ce să mai zic, am dat tun mare, auzi! acu tre să-l chem şi pă naşu şi pă naşa să vină şi ei cu un curcan ceva şi cu un zaibăr să-i turmentez pă ciudaţî aştia că fac mare chef cu lăutari, da d'ăia vero vero de la mama lor... şi tre să-mi schimb şi GPS-u ăsta de la autobuz ca nu mă mai împrietenesc deloc cu ăl vechi.

pentru varianta pe bune a articolui despre românul din Craiova care a luat un mare premiu pentru literatură în Elveţia, sa citeasca şi fanii mei Evenimentul Zilei de azi.

De ce te iubesc cand plângi

2008-02-10T12:39:00.000-08:00

Pentru că eşti tânăr şi frumos cu barba ta ciudat de proaspăt rasă.

Pentru că ea nu te mai iubeşte decât atunci când îţi mănânci cuminte cina dintre picioarele ei.

Pentru că îţi ţii capul în poala mea şi eu te ascult cum ascultam Beatles când eram mică la magnetofon.

Pentru că nu faci sens cu tine şi vrei să-ţi bei minţile până pricepi de ce gravitaţia ţi-a devenit dintr-o dată un străin.

Pentru că vrei să fugi de acasă undeva în Moldova, unde nu te ştie nimeni şi să te însori cu o fată urâtă şi proastă.

Pentru că mergem cu taxiul aiurea prin oraş şi mă strângi de mână ca şi cum ai avea nevoie de mine.

Pentru că plângi cu dezinvoltură în faţa mea.

roll up art pe cladirea arhitecturii

2008-02-09T07:16:00.000-08:00

proiectul roll up art este o idee foarte ispirata de a "da afara" arta din galerii, unde, de cele mai multe ori in Romania, intepeneste ca o fata batrana uitata de toti junii primi ai satului. mai multe aflati de pe blogul proiectului si coordonat de Mara Patriche.

ideea e simpla. se strang lucrari de arta plastica, fotografie, scurt metraje, animatie, visualuri, dans si alte creatii de-ale artisitilor contemporani care, daca nu s-a prea remarcat pana astazi in spatiul public, sunt o gramada si urla talentul in ei. creatiile acestea se proiecteaza seara, la apus de soare, pana noaptea pe la 10 juma asa, pe la sfarsitul lui martie, inceputul lui aprilie.

proiectiile se desfasoara fara sonor. asa ca imaginile sunt acompaniate doar de zgomotul traficului infernal din Piata Universitatii. nu pot sa ma gandesc decat la un protest tacut si discret al artistului roman (si de anul acesta si strain) impotriva feluritelor constrangeri care ne ingradesc spiritul in mod regulat.

sa fie sa ne vedem pe-acolo! primavara asta iubesc Bucurestiul!

De ce ma simt in top 300

2008-02-08T05:25:00.000-08:00

aseara m-am împăcat cu raskolnikov. l-am pus să facă 10 flotări după care am băut până dimineaţa.

bla bla bla azi sunt foarte obosită.

Memoria e un film foarte lung

2008-01-29T06:43:00.000-08:00

2046

Aş vrea să dau un sens poveştii care tocmai mi s-a derulat prin lentila vieţii. Ar trebui să-mi imaginez mâna care scrie, peniţa care se mulează pe pagină şi să dau corporalitate literelor care curg fără să le fi cerut. Ar trebui să-mi imaginez, de asemenea, că tu exişti şi să mă mir în faţa ta, cel-care-eşti.
Povestea noastră începe. Dar atât. Povestea noastră este a oricăror alţi doi oameni care se întâlnesc, râd, se privesc, fac dragoste şi înmărmuresc unul în memoria celuilalt. Nu suntem decât nişte avatari ai celor-ce-am-fi-putut-să fim. Pentru că dragostea este doar e chestiune de sincronizare. Ar fi trebuit, de fapt, să ne întâlnim într-un tren care să ne ducă în viitor. În cuşeta unde ţi-aş fi oferit ceva cald de băut şi unde mi-ai fi mărturisit că ti-e frică de mine. Pentru că sunt avatarul a ceva ce ai pierdut şi la care nu te mai poţi întoarce. „În trecut, oamenii care avea un secret, urcau în munţi şi căutau o scorbură. Îşi povesteau secretul în scorbură. Apoi o acopereau cu pământ pentru ca nimeni, niciodată, să nu le afle povestea.”
Aş fi fost scorbura ta, preţ de o călătorie lungă în viitor. M-ai fi iubit pentru că ai fi purtat în pântece sămânţa secretului meu.
Aş fi plâns, întârziat şi inutil, pentru că n-aş fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei tale, iar lacrimile mele nu ar fi avut gust.
Toată viaţa e un şir neîntrerupt de rememorări. Întruchipări ale unei singure clipe suspendate. Pierdute... din lipsă de sincronizare. Suntem prea mult însă copiii prezentului şi rememorarea e un lux pe care nu ni-l putem permite pentru că este un act cronofag. De aceea, este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată. Povestea noastră nu va fi scrisă. Eu am scorbura mea, tu o ai pe a ta. Secretele noastre nu sunt tangenţiale.
Sunt un om care caută. Sunt un voyeur-ist într-o permanentă căutare de găuri în uşi sau în pereţi. Trăiesc cu poftă din poveştile celorlalţi, imaginându-mi că sunt ale mele. Sunt suspendat undeva între viitor şi trecut, într-un prezent întârziat. Locuiesc la 2046, acolo unde mi-am dat intalnire cu toti avatarii mei, în speranţa că vom putea debita împreună un final fericit.

strain in Aria Urbana

2007-12-03T01:24:00.000-08:00

ziua mea incepe cu o onctuoasa injuratura a autobuzului care tocmai mi-a dat cu flit.
e frig. ma hotarasc s-o iau pe jos. yes, the lady is a tramp.
dupa 7 ani de zile in Bucuresti, inca nu sunt acasa. casa mea nu o sa fie aici si punct. imi pare bine ca nu sufar de boala eterna a romanului de a fi "apropritar". ma fascineaza drumul, nu destinatia. locuiesc aici, cu acte si cu analize la zi, dar inca sunt pe drumuri. inca mai caut.
ma uit in jurul meu pe strazi, unde cladiri sunt aruncate la intamplare, de cele mai multe ori fara o logica urbanistica. ma uit la pereti de case vechi, plini de graffitti produse la betie sau la nervi.
ma uit mai ales la fetele oamenilor. pentru ca, la urma urmei oamenii sunt cei care te fac sa te simti acasa, nu cladirile sau jobul, sau masina, sau cumparaturile de sambata dimineata din Carrefour.
oamenii sunt tristi, sunt frustrati, fac putin sex si se entuziasmeaza nepermis de mult in fata unei aberatii a societatii de consum cum este acest cel mai inalt brad din Europa, din lume, din Univers, din Calea Lactee...
nu l-a construit nimeni ca sa te bucuri tu, mah, nemancatule! e doar publicitate! pe tine nu te vrea nimeni fericit, consumatorule de margarina si de alti aditivi dubiosi!
asa ca sa ne scoatem cu totii aparatele digitale, telefoanele mobile, camerele de "luat vederi" luate in rate, D-SLR-urile meseriase si sa ne imortalizam alienarea. inghesuiti in multime, total pierduti unii de altii si de noi insine.
si de ce mi-ar pasa? nu e casa mea aici. unde oamenii nu stiu sa se spele pe dinti seara inainte de culcare, unde oamenii politici dau legi pentru a-si satisface propriile interese marunte, materiale, unde baietii de cartier au inceput sa-si lase bretonul intr-o parte si umbla cu pantaloni stramti, unde nu mai ninge niciodata, unde se face sex, nu dragoste, ca e mai scurt, unde toata lumea se plange, nimeni nu face nimic, unde... unde... ma simt ca un calator care abia asteapta ca trenul sa paraseasca statia asta.

I don't wanna grow up

2007-11-26T05:46:00.000-08:00

eram cu n'dugu pe strada, ne duceam inspre zaruri si carti si n'dugu vorbeste aiurea si se scarpina in par peste palarie
si eu nu-l ascult pe n'dugu pentru ca numar urmele avioanelor supersonice dinauntrul norilor peste care n'dugu zboara si-mi scrie sms-uri
se poate sa existe?
??
cine?
cineva care sa aiba toti banii din lume - n'dugu vorbeste aiurea dar eu nu-l ascult pentru ca numar castanele cazute din castanii care se ascund de sandwich-urile cu margarina
nu, asta ar insemna un mare dezastru economico-financiar, nu ar mai exista clase sociale..
de ce gandesti social? nu nu nu eu vreau sa existe. bine, n'dugu, sa presupunem prin absurd ca exista cineva care are toti banii din lume
ce ne facem daca cineva are toti banii din lume?
suntem toti niste curve ale lui sau ale ei sau ce-o fi...
n'dugu rade si e multumit cand ma aude vorbind asa
auzi dar daca Dumnezeu are toti banii din lume
atunci suntem toti curvele lui Dumnezeu
hahaha vezi?
da, am terminat cu problema asta?
n'dugu deja gasise o moneda de un milion si se gandea mai departe daca sa parieze pe zaruri... sau pe carti

Lafaindu-ma in patul lui Procust

2007-11-22T05:13:00.000-08:00

nici nu am fost prezenta in blogosfera, chiar daca mi-am tras blog, asa cum face tot melteanu', fie ca are sau nu ceva de spus.
vreau sa spun ca nu mi se mai pare mare lucru sa ai blog. initial, mi se parea o expunere aproape indecenta, ca si cum ar fi navalit toti navigatorii de pe net peste blogu' meu sa-l violeze asa... indecis si indiferent. aiurea.
e intr-adevar de munca sa intretii o chestie de genu'. in fond fiecare dintre noi cream o mica lume, care trebuie guvernata, legiuita s.a.m.d. de fapt fiecare blog poarta semnul distinctiv al proprietarului sau, devine un brand mai devreme sau mai tarziu, cum, bunaoara devenira la noi, feeder-ul, blogul lui zoso, metropotam si mai stiu io, de obicei cam ce bloguri accesam cam o data la doua zile, ca au devenit indispensabile ca tigara de dupa...
in fine. ideea e ca, daca s-ar face un sondaj printre posesorii de bloguri (aia pasionati), cred ca s-ar afla ca se comunica mai mult virtual decat fata in fata.
un timp m-a framantat si chestia asta. still does. dar e o tema de dezbatut, care nu se epuizeaza. paradoxul societatii virtuale: cu cat comunicarea este mai performanta tehnic vorbind, cu atat avem tendinta de a ne transforma calculatorul in cel mai bun prieten. in fond, nu esti prieten cu omul cu care comunici peste mari si tari, poate, ci cu obiectul care face posibila aceasta comunicare. transmutarea asta de afectiune de la subiect la obiect... nu ne face cam dubiosi?
s-a scris mult pe tema asta. s-a scris si pe blogurile de la noi mult pe tema asta. nu vreau sa impart societatea virtuala in bine si rau, "in nebuni si in misei", sa spun ca e nasol ca deveniram mai alienati unii de altii si mai sociopati asa putin.
dar trebuia, din motive ontologice, daca vreti, sa ma intreb. si sa va intreb: cu cine vorbiti cand vorbiti pe bloguri? pe mess? pe hi5? pe net. se mai numeste flirt, dragoste, prietenie, inselat? ce facem, o facem mecanic, ca suntem prea obositi sa mai zambim cand suntem lasati in libertate pe strazile Bucurestiului?

The next best thing, but not quite me :))

2007-05-21T02:35:00.000-07:00

imi place desenul asta al lui Dan Perjovski. adica eu nu sunt nici eu, nici celalalt. dar ne place sa dormim in acelasi pat.

Masculinitatea mea

2007-05-10T01:19:00.000-07:00

n-am mai dormit de ani de zile si am devenit de nerecunoscut

cand imi pieptan degetele lungi, cand ma aud in castile

care imi cresc armonic din urechi

ma chinuie gandul ca n-am sa te mai visez niciodata

ca goliciunea ta a ramas neexplorata de ochiul meu,

cel mai frumos ochi din lume

ca nu o sa ne mai privim de foarte aproape pana cand

ne-am transforma in ciclopi

ca nu o sa-mi mai zdrobesc gandurile de spatele tau

ca degetele mele nu o sa mai simta cum iti creste barba

de cand nu mai dorm tu zaci abandonat printre pescarii ocazionali

din mintea mea, inca infasurat intr-un sac de plastic

in care ti-am taiat o bresa ca sa poti respira.

trebuie sa dorm ca sa poti sa incoltesti din tampla mea

si sa mi te lipesti de obrazul stang

ca sa te pot contempla narcisic in fiecare dimineata.

Si cand ma gandeam sa-mi donez sufletul...

2007-05-08T06:00:00.000-07:00

...ridicai ochii si ei se plimbara diferit de mine peste norii cu forme subiective pe care tocmai ii inventai. m-am oprit in mijlocul intersectiei si am hotarat sa nu ma mai grabesc, pentru ca el, cotidianul, are oricum grija sa ma praseasca cu grebla lui frigida.
mi-am dat seama ca viata poate fi un rau care curge, de ce nu? dar asta nu inseamna ca nu se moare in draci. e bine. moartea te umple de sens, concentric, heliocentric, bine targetat inspre un iris larg deschis.

am o idee despre o menire nedusa pana la capat. despre suprapunerea dintre barbat si femeie, despre copiii nenascuti care imi cresc din urechi si mi se odihnesc pe sani, despre raspunsurile anticipate de Marele Iris.

am o poveste. despre singuratatea Marelui Iris si burtile de peste care asteapta sa se nasca din mintea mea. sunt un talhar implicat intr-un mariaj din interes cu Marea Doamna citadina. marea noastra drama este ca suntem fundamental lipsiti de pasiune cand ne vedem nevoiti sa ne indeplinim obligatiile conjugale pe la colturile de strada.

e racoros sa gandesti. fara nici o legatura, imi pastrez sufletul, dar il tin pe silent.